Da, iarasi sunt nemultumita. De aceasta data, sunt crancen revoltata impotriva profilului clasic al muncitorului roman. Cu toate ca aceasta notiune inca pastreaza o doza mai mica sau mai mare de generalitate, si de inexactitate. Intrucat niciodata nu exista “muncitorul roman” ci mai curand “muncitorii romani”, “clasa muncitoare”. Mostenirea aceasta aproape dureroasa a mentalitatii de grup se perpetueaza cu indaratnicie.

Bineinteles, ca orice articol de pe blogul meu de ferventa revolutionara, si acesta trebuie sa aiba o legatura cu problema “caselor”. Stiti doar deja ca mi-am infruntat temerile si m-am mutat in camin. Bineinteles, dupa ce l-am reconditionat. Surprinzator, curatenia in acest loc a fost destul de usoara, iar prevederile extreme pe care mi le inchipuisem au putut fi evitate.

Prin urmare, a fost suficient sa zugravim, sa igienizam,  cu simt de raspundere si multe straturi de vopsea si lavabil. Camera arata chiar bine, si, dintr-un exces de zel al muncitorilor care ne-au ajutat, chiar si peretii exteriori ai camerei noastre straluceau de curatenie si de un alb imaculat.

Pana intr-o zi cand a trebuit sa chemam alti muncitori. Pentru ca usa mea de la asa-zisul sifonier nu se inchidea, pentru ca nu aveam rafturile puse pe perete, si pentru ca voiam sa ne punem si o oglinda. Asta nu insemna mai mult de 5 minute de tras usa la rindea, plus 4 gauri de bormasina (va intrebati cat poate dura asta?!).

In ziua aceea ardeam de nerabdare sa ajung acasa, si singurul lucru care m-a tinut in Bucuresti a fost asteptarea lucratorului care urma sa ma ajute la treaba. Cand colo, ce sa vezi? Am fost asaltata de o “echipa de profesionisti” care numara 3 orbeti, inarmati cu vreo 3 – 4 valize de scule, o ditamai bormasina, inca nu stiu cate aparate, mecanisme si motorase, ravnind sa munceasca rapid, spornic si eficient si, in plus, pregatiti cu aparatura necesara pentru fie constructia, fie demolarea unui zgarie-nor.

Probabil ca realitatea celor vreo 20 de metri patrati a camerei mele de camin a fost coplesitoare, caci curand dupa ce s-au ingramadit cu toate dotarile in holisorul si-asa supra-aglomerat au inceput sa dea din colt in colt.Conversatiile au inceput sa curga cu de-a valma, dupa cum urmeaza:

“Ba, Costele! Nu avem rindea.” “Ei, nu am stiut, ma, ce era aici… daca stiam, veneam pregatiti!” “Lasa, ca ma descurc eu, fac eu cu dalta”.

“Ba, uite cum facem, Vasile, du-te si ia 2 butoni sau doua manere de usa”. ” Vino frate cu mine, ca nu stiu ce sa iau!” ” Ma, tu n-auzi… du-te la sediu si vezi ca in corpul B in birourile alea, am io niste butoni de am luat anu’ trecut!”

“Domnisoara, ia veniti sa vedeti cum am facut usa. Ia vedeti… se inchide? Va place? Am luat-o cu dalta, ca nu aveam rindea. Sunteti multumita, va place? Ah, da… s-a facut un pic de mizerie, de rumegus… dar se curata! (un pic de rumegus = toate hainele mele, asezate si ordonate in sifonier, erau pline de fasii si de aschii, la fel si toata podeaua din antreu). “Mai trebuie sa o netezesc un pic cu smirghelul, dar nu avem smirghel. Ba, ia suna-l pe Vasile, zi-i sa aduca si niste smirghel!”

“Ce, ba! Vrei sa il sun de pe telefonul meu? E telefonul meu personal! Nu vorbesc cu nevasta-mea, si tu vrei sa il sun pe ala?!” ” Ce vrei, ba, daca nu avem smirghel!” “Pai nu avem, ca nu am stiut ce-i aici. Ce, ne-a zis cineva cum e aici? Daca stiam noi, veneam pregatiti!”

“Ba, hai sa dam acuma gaurile. Ia ziceti, domnisoara, unde vreti sa punem rafturile?” “Uitati, aici cred ca ar fi bine, este suficient de sus ca sa nu ma lovesc si sa nu incomodeze pe nimeni.” ” Da, pai, daca vreti, noi acolo le punem, unde vreti dumneavoastra, domnisoara… dar nu mai bine punem aici, langa a’ lu’ colega? Ce, se supara daca punem langa al ei? Si abia e mai frumos, e simetric.” ” Pai, tocmai asta este ideea, nu as vrea sa fie simetric, dar nu mai conteaza, puneti-l unde puteti, ca sa terminam mai repede!”

“Costica,  ba, n-avem spiral de 8. Tu ai spiral de 8?” “Da, ba. Ia din trusa mea. Dar sa mi le pui la loc”.

Zis si facut, au inceput intr-un final sa dea gaurile… Camera s-a umplut de caramida… pe care eu a trebuit sa o curat, apoi, ceea ce mi-a mai luat inca vreo jumatate de ora.

“Ba, ai holsuruburi d’alea scurte?” ” Nu, ba, n-am. Ce, am stiut eu ce-i aicea? Ne-a zis cineva? Daca stiam, veneam cu ce ne trebuie”. “Bine, ba… sper sa nu ajungem cu astea la vecinul”.

Noroc ca in partea aceea de camera peretele nu comunica insa cu nici un vecin, altminteri, intr-adevar, ar fi ajuns in camera alaturata, cu suruburile lor de 1 metru.

IN SFARSIT! Au pus nenorocitele alea de rafturi! Acum era timpul sa treaca la pusul oglinzii, spre disperarea mea in fata evidentei tot mai puternice ca voi pierde trenul de 10.30. “M-am trezit la ora 7 ca sa stau dupa incompetentii astia pana maine!” , gandeam.

Nu a durat chiar atat de mult, insa nu am fost departe. Caci gaurile pentru oglinda, date, fireste, cu aceleasi hosuruburi de 1 metru, au reusit sa strapunga peretele si sa iasa pe partea cealalta, in hol, ca niste tarusi, stricand, evident, toate reparatiile, tencuiala si zugraveala facute cu numai 1 saptamana inainte de ceilalti muncitori.

Asta insa nu ar fi tot. Caci, in graba lor sa prinda pauza de masa de la ora 11, au pus oglinda la 1 metru 60 de la pamant, asta inseamna ca ne vedem doar capul atunci cand ne privim. Si, in plus, au pus-o stramb. Dupa care au dat-o jos, remarcand: ” Nu putem, ba, sa o lasam asa, ca ne face domnisoara reclamatie”.

Au urmat alte gauri, alte lamentari, alte “ce, stiam noi ce e aici? daca stiam, aduceam spiral si holsuruburi ca lumea. Dar nu ne-a zis nimeni ce e aici!”

Atunci ce dracului carati in geamantanele alea pline de suruburi, cuie, cuisoare, piulite? Cum de s-a nimerit sa aveti acolo orice, mai putin ce va trebuie?!

Vazand dezastrul, incompetenta crasa  si viteza de REWind a muncitorilor mei, de ce mi-am iesit din pepeni cand am vazut ca ei dadusera gaurile exact deasupra obiectelor care se mai aflau, dintr-o eroare a mea, in calea lor… de ce m-am mai enervat cand am vazut cizmele colegei mele de camera pline de tot praful de caramida care se scurgea din abundenta de-a lungul peretelui alb?

S-au carat, curand dupa aceea, intrebandu-ma si asigurandu-se ca sunt multumita si ca “nu o sa le fac reclamatie”, dupa care curatenia mi-a mai luat o ora, si am reusit, intr-un final, sa plec spre casa cu trenul de 12.35.Revolta mea, acum, este praf in ochi… si nu mai poate sa imi foloseasca decat ca haz de necaz.